Cel mai mult imi doresc sa fiu fericita

November 29, 2017 § Leave a comment

Poate pentru ca o buna bucata din viata mea nu am fost. Fericita. Sunt atat de multe lucruri de-a-ndoaselea si mlastinoase in viata mea, poate de aceea imi plac atat de mult ordinea si claritatea.

Fericirea, linistea, veselia in familie si in sufletul meu au devenit mandate personale. Unii isi doresc sa trimita rachete in spatiu.Eu imi doresc doar pace in coltul meu de lume.

Advertisements

Istanbul

November 26, 2017 § Leave a comment

Traiesc mult in capul meu si in inima mea. Dar am inteles ca aproape de fiecare data cand imi repet obsesiv o anumita secventa in imaginatie, ea va ajunge sa se intample aievea. Am doruri de nestavilit si de neexplicat pentru anumite locuri. Cand ma gandesc la Norvegia, de pilda, imi imaginez ierni lungi, intunecate, dupa-amieze si seri petrecute la lumina lumanarilor in compania unei cesti de cacao, ascultand intunericul, rasfoind o carte. Pentru mine, Norvegia este definitia maretiei.

Ma mai gandesc la Rusia. Acolo nu am ajuns inca, dar ceva din inima mea este inexplicabil legat de aceasta tara, si asta de mult. Aici sunt multe de spus, dar ma opresc. E vorba de un anumit vis care in copilarie se repeta obsesiv. Dar eu am ceva rusesc in mine, asta e clar.

Si mai e Turcia. O tara pe care am ignorat-o multi ani. Stiti femeile acelea care uitandu-se la telenovele au ajuns sa invete spaniola? Ei bine, asa sunt eu. Nu am fost niciodata o impatimita a serialelor, si totusi Kara Sevda mi-a pus capac. Nu imi place sa vorbesc foarte mult despre asta pentru ca sunt lucruri pe care nu vreau sa incerc sa le explic. Mai bine sa ramana nespuse. Imi e suficient ca persoana care conteaza pentru mine intelege perfect si pe de-a-ntregul dragostea mea. Istanbulul ma tulbura acum, ma cheama. Pentru mine, Turcia inseamna mister. M-am simtit atat de acasa prima oara cand am fost in Turcia! Si m-am simtit atat de acasa urmarind Kara Sevda… si asta nu pentru ca inteleg bine cultura turca, atat de asemanatoare cu cea romana, ci pentru ca povestea de dragoste din acest serial imi era atat de familara, de intima.

De aceea, trebuie sa ajung cat mai curand la Istanbul.

Orasul meu

November 26, 2017 § Leave a comment

In seara asta am iesit sa ma plimb singura. Mersul dupa un cadou a fost doar un pretext ca sa imi limpezesc gandurile. Mergeam pe strada si adulmecam frigul, urmaream siluetele oamenilor  pierzandu-se prin ceata si ma gandeam la ale mele. Dintr-o data, un el si o ea au trecut pe langa mine razant. Tineri, nu mai mult de 16 ani, sprintari, subtiri. Indragostiti. El o tinea pe dupa mijloc, ea grabea pasul. El i-a furat o sarutare, ea parea ca nu se sinchiseste dar a raspuns apropiindu-si bratul de al lui.

Si mi-am amintit de noi doi. Anotimpurile pe care le-am impletit peste acest oras si pe care le credeam nemuritoare. Intr-un fel, noi doi nu mai suntem aceiasi oameni. Adolescentii aceia care se cautau febril, care traiau… cum sa spun? cu atata intensitate, atat de patimas… ei nu mai sunt. Dar orasul este plin de noi doi. Fiecare colt de strada imi aminteste de noi, zambesc gales vazand o anumita cafenea, zidul Bibliotecii, cate si mai cate… Imi aduc aminte cuvinte, priviri, atingeri, intamplari. Nu le voi uita niciodata.

Ce voiam sa spun? Am avut noroc sa imi pot creste dragostea din liceu peste ani, sa o dospesc la piept, sa nu ii dau drumul. Iar daca ar fi sa mor chiar si maine, as fi recunoscatoare ca mi s-a dat sansa sa fiu fericita. Nu doar ca sunt alaturi de omul vietii mele, dar am dat viata iubirii noastre printr-o fetita. Pe lumea asta, eu am fost neomeneste de fericita.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

November 9, 2017 § 2 Comments

Faptul ca ne nastem nu e un lucru necesar, e o intamplare. Dar faptul de a muri – acela da, e o necesitate. Prea putin putem influenta cand se va intampla asta.

Am aflat ieri ca una dintre colegele mele de la Londra, un inger de femeie a murit de cancer la creier, lasand in urma un sot si doi baietei absolut minunati. De altfel, eu am fost angajata acolo pentru ca ea urma sa intre in concediu de maternitate cu al doilea copilas. Am avut ocazia sa lucram impreuna cateva luni si… nu pot sa spun decat ca la 30 si ceva de ani, era esenta candorii, a feminitatii, a fragilitatii. Imi voi aminti mereu privirea ei grea de albastru, mainile ei fine care miroseau intotdeauna a curat si bunatatea ei absoluta. Heike nu mai e si acest fapt nu inceteaza sa ma uimeasca.

Cand am aflat, am scuturat din cap si mi s-a facut rau. Stiu ca voi uita ca ea nu mai e aici, asa cum uit mult prea multe lucruri esentiale. E si asta un blestem.

E o sansa ca suntem aici. Sansa asta ni se poate lua o r i c a n d, in cele mai brutale si urate moduri. Durerea e din oficiu in viata, pur si simplu se intampla si nu putem decat sa o acceptam. Dar ce face cu adevarat diferenta intre a trai viata ca si cum nu iti apartine si a ti-o asuma deplin e cultivarea iubirii – sub toate formele ei, atat timp cat suntem aici, in forma asta.

 

Ce nu le voi spune niciodata copiilor mei

November 7, 2017 § Leave a comment

Ma voi stradui foarte mult sa nu rostesc niciodata vorbele astea: ‘Cat m-am sacrificat eu pentru tine, si tu…!’

Sunt multe, foarte multe lucruri pe care le poti infige in inima copilului tau ca un pumnal. Dar cea de mai sus, pe langa ca mi se pare plina de rautate, mai are si un alt cusur: dovedeste superioritate. Cand nu mai stii ce sa ii spui copilului, ii scoti ochii cu ce ai facut tu pentru el.

Nimeni nu alege sa vina pe lume, decid altii pentru el. Si da, faptul ca tu decizi sa aduci o fiinta pe lume vine la pachet cu niste responsabilitati. Cea mai mare si importanta dintre ele este cea de a-ti iubi copilul si a-i asigura confort emotional. De a-l imbraca cu toata caldura ta, de a-l face sa se simta iubit, in siguranta, incurajat, acceptat. Faci totul… sau ar trebui sa faci totul neconditionat.

Vorbele astea pacatoase cu sacrificiul nu fac decat sa creeze aparenta unei obligatii. Copilul nu e acolo ca sa te simti tu iubit, ca sa iti plateasca niste datorii, sa iti panseze niste rani sau sa iti implineasca niste asteptari. Este o povara imensa sa astepti sa ti se raspunda la ‘sacrificiu’. E inceputul unei sclavii simbolice infinite si bolnavicioase.

Nimeni nu are de castigat. Tu nu te sacrifica pentru copilul tau si nu te astepta la recunoastere si glorie eterna din partea lui. Lucrurile cele mai frumoase se intampla in tacere, nu cu declamatii…

Where Am I?

You are currently viewing the archives for November, 2017 at .