Cum am invatat sa nu imi mai cer scuze

January 21, 2017 § 7 Comments

Am fost educata sa muncesc pana imi sar capacele, sa fiu independenta, corecta si… modesta. Ati observat cum oamenii modesti muncesc de doua-trei ori mai mult decat cei care isi cunosc foarte bine valoarea si nu ezita sa se auto-promoveze?

Sindromul impostorului

E atunci cand ai impresia ca nu meriti deloc ceea ce ai. Cand crezi ca de fapt esti un impostor care a ajuns unde a ajuns printr-o lovitura a sortii si noroc nebun si ti-e teama ca mai devreme sau mai tarziu, toti vor realiza ca esti de fapt incompetent si mincinos.

Nu cred ca trebuie sa va mai spun ca pentru a compensa ceea ce ei considera ‘realitate’, oamenii care sufera de sindromul impostorului depun eforturi considerabile la serviciu (la fel si in viata privata). Sunt genul de oameni care nu isi asuma meritele, care nu cer nimic, care isi ingroapa frustrarile sub un munte de tacere. Atunci cand compania o duce prost, sunt primii care tremura crezand ca vor fi concediati. Cand compania o duce bine, sunt ultimii care cer o promovare sau marire de salariu.

Categoria cea mai afectata de sindromul impostorului sunt… femeile. Va surprinde?

Atunci cand iti ceri scuze, again and again

Acum patru ani si jumatate mi-a fost oferit ‘jobul vietii’. Si chiar a fost jobul vietii, pentru ca am invatat enorm atat in privinta meseriei in sine, cat si in privinta relatiilor dintre oameni. Odata cu acest job am inceput sa deschid ochii cu adevarat si sa fiu mai putin naiva si credula.

Ma simteam norocoasa 🙂 ca mi s-a oferit aceasta oportunitate extraordinara si am muncit cat mi s-a cerut si inca de trei ori pe atat. De fiecare data cand lucrurile nu mergeau perfect, luam totul asupra mea (chiar daca nu era responsabilitatea mea absolut deloc) si sufeream enorm. Inima mea si viata mea apartineau acestui job. 🙂

Dar mai mult decat orice, imi era teama. Imi era teama sa nu dezamagesc, sa nu supar, sa nu fiu ‘the bad girl’. Stiti ce mi-a spus sefa mea de atunci? ‘Your biggest problem is that you want to make everyone happy’. Oh, si cata dreptate avea… Desi ea insasi profita enorm de pe urma acestei trasaturi ale mele. 🙂

Aveam un client extrem, dar extrem de dificil pe vremea aceea. Omul aducea o gramada de bani firmei noastre, dar era de o calitate morala foarte joasa, unde mai pui incompetent… Am inghitit multe din partea lui si am considerat ca e normal. Pana la urma, a face compromisuri de dragul de a pastra relatii armonioase cu clientul era prioritatea 0, nu?

Imi incepeam unele emailuri cu ‘I apologise profusely for this, however…’ Dupa care scriam cum vom face noi eforturi supra-omenesti sa compensam si reparam. Desigur, proiectul acela a fost unul dintre cele mai profitabile din firma noastra. Dar astazi as proceda cu totul si cu totul altfel.

Cum am renuntat la a-mi cere scuze

Intr-un final, am acceptat ca ceea ce faceam, persoana care eram era in profunda antiteza cu valorile mele. Nu mai cred, asa cum o faceam odata, ca oamenii ar trebui sa fie corecti si printre noi zboara inorogi, insa una dintre valorile mele fundamentale ramane respectul – cred cu tarie ca ne datoram noua insine si celorlalti respect. Astazi imi cunosc limitele mult mai bine si sunt mai capabila sa le impun in relatiile cu ceilalti.

Si nu doar atat: astazi sunt mult mai constienta de ce si cat valorez. Am invatat ca exista o diferenta intre a fi respectuos si umil. Ca a fi impaciuitor si ‘amabil’ nu ii face pe altii sa te respecte mai mult, ci dimpotriva. Am invatat ca e esential sa fii ferm si sigur pe tine. Nu este vorba de ego, ci despre a fi corect fata de tine insuti, a-ti cunoaste valoarea si a ti-o asuma in totalitate.

A durat ceva sa ajung aici si mai e mult pana departe. Dar astazi nu mai sunt atat de usor impresionabila si intimidata, ci ma simt mult mai stapana pe mine insami si mai matura. Invat sa raspund calm, dar ferm si… cel mai important lucru este ca nu mai tin mortis sa fiu placuta de toata lumea.

Este atat de eliberator sa nu mai vrei sa fii ‘the good girl’! Presiunea si stresul se disipa si ma pot concentra pe a-mi face treaba foarte bine si pe a-mi asuma cu echilibru si seninatate efortul, meritele, greselile si lectiile invatate.

Astazi nu-mi mai cer scuze pentru ceea ce nu sunt, nu mai cred ca nu merit si ca sunt inferioara. Astazi invat sa ma bucur din plin si sa-mi asum ce sunt si ce pot!

Advertisements

§ 7 Responses to Cum am invatat sa nu imi mai cer scuze

  • cu ceva ani in urma eram si eu tot la fel.Cred ca a fost din cauza educatiei: trebuia sa faci ce ti se spune, sa tii mereu cont de gura lumii, sa-ti fie ,,rusine”, sa te simti vinovat, etc.Dureaza destul de mult sa constientizezi si sa te eliberezi de astfel de tipare mentale gresite.

  • o femeie says:

    Si eu vin din aceeasi cultura.
    Cred ca se leaga si de faptul ca nu stim sa ne iubim si sa ne apreciem pe noi insine asa cum meritam. Otilia le zice mai bine ca mine:http://otiliamantelers.ro/iubeste-ti-lumea-interioara-iar-lumea-din-jurul-tau-va-fi-diferita/

    • Sinziana says:

      Uff, greu de digerat mesajul Otiliei. Sunt convinsa ca copilul care nu simte ca a fost iubit va deveni adultul care va cauta asta cu ardoare – sub diverse forme. Doar ca iubirea pe care o primeste ca adult nu pare niciodata suficienta, el devine dependent de anumite persoane de atasament si tot nu e bine. De aceea mi se pare periculos sa cautam iubire, validare, acceptare la altii.

  • Daniela. E. says:

    hai sa va povestesc eu ce inseamna sa cresti vazand-o pe Mama cum tot timpul la ora mesei mai mult servea pe ceilalti decat manca, iar tata folosea expresii gen “da, sare n-avem?” si Mama sarea de pe scaun sa aduca sarea. Nu ca era tata vreun zbir, dar Mama asa fusese educata si asa credea si inca mai crede ca trebuie sa fie o femeie in casa. Ei bine, acum cateva saptamani mancam la birou o prajitura. Colegul meu, un barbat cu vreo 5-6 ani mai mare ca mine imi zice, vai, ce bine arata! il intreb vrei si tu? si el zice, pai, daca nu te-ar deranja prea tare, as vrea. Si eu, get this, ma ridic, ma duc la parter, aduc farfuriuta, lingurita si cutit sa taiem prajitura, ma intorc in birou, sacrific prajitura si imi servesc colegul. Dupa asta ma asez fain frumos la locul meu si am un Moment din ala: ce-ai facut, Dano? Tu nu esti sanatoasa la cap? Pur si simplu am facut teleghidata toate cele, nici nu m-am oprit sa analizez un pic situatia. Dap, inca mi se ridica tensiunea cand imi amintesc…

    • Sinziana says:

      Dana, imi dai voie sa rad? 🙂 Povestea ta este atat de tipica pentru mentalul feminin colectiv! Serviabile, disponibile, dragute, going over and above. Ma intreb daca ai observat spranceana ridicata a colegului tau?
      Nu de putine ori mi s-a intamplat si mie urmatoarea poveste: fac un efort sa produc o bucurie cuiva (o mancare laborioasa, sa zicem), apoi mi se pare ca persoana nu (ma) apreciaza pt efortul depus si ma enervez. Si persoana raspunde: ‘da’ te-am pus eu sa faci asta? ti-am cerut eu asa ceva?’. Chestie care ma enerveaza si mai tare (pentru ca are dreptate).
      Ca si tie, mi se ridica si mie tensiunea. 🙂

      • Daniela. E. says:

        Colegul a Ranjit ca un motan, multumit de subjugare :))) si da, razi, razi cu pofta, macar cu rasul sa ne alegem de pe urma momentului meu de slabiciune 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Cum am invatat sa nu imi mai cer scuze at .

meta

%d bloggers like this: