Despre greseli

November 24, 2016 § 22 Comments

Ma pregatesc sa devin mama si asta rascoleste multe in mine. Cred ca am mai scris despre asta – pare ca mama e un supra-om de la care toti au asteptari infinite si mai ales, care nu are voie sa greseasca, or else

Daca ai o doza mare de self-awareness si niste butoane sensibile (si o incredere in sine cam deficitara, de altfel) asemenea discursuri o sa te faca KO (nu ma intrebati de unde stiu). In comparatie cu cata cruzime si rautate exista in viata, compasiunea fata de altii si mai ales compasiunea fata de sine sunt aproape inexistente.

De ce scriu toate astea? Pentru ca tocmai am citit o postare pe un blog foarte popular, in care o mama este pusa la zid pentru reactia ei incarcata de emotii in fata copilului de 4 ani – e aproape un linsaj ce se intampla acolo. Situatia nu prea conteaza si nici daca mama respectiva a procedat corect sau nu.

Eu cred ca celor mai multi dintre noi ne e foarte teama sa ne recunoastem vulnerabilitatile si greselile. Si cred ca mamicenia exacerbeaza toate astea, miza de a fi parintele perfect cu copilul perfect fiind imensa. Intre timp, toti ne zbatem cu aceiasi demoni, pentru ca toti suntem oameni.

Recunosc ca imi e teama sa vorbesc despre limitele si vulnerabilitatile mele, despre esecuri. Atunci cand te pregatesti sa devii parinte, orice tendinta perfectionista este exacerbata. Eu cred ca asta duce la foarte multa suferinta interioara, si mai grav, cred ca avem tendinta sa inculcam perfectionismul si copiilor nostri, sa avem apoi asteptari nerealiste de la ei.

Cred ca un pic mai multa compasiune fata de sine nu strica. Si nu cred ca ar trebui sa facem greseli dinadins, dar e mult mai sanatos sa fii echilibrat atat fata de tine, cat si fata de copil. Copiii nasc in noi dorinta de a ne sacrifica complet si aproape de a ne anula ca fiinte cu nevoi separate.

In fine, pot sa scriu pe tema asta mult si bine, dar ce voiam sa spun este: e important sa ne iertam pe noi insine. Extremismul si perfectionismul (chiar si in emotii pozitive) nu sunt sanatoase. Iar (auto)-ironia e uneori o strategie importanta de supravietuire.

Advertisements

§ 22 Responses to Despre greseli

  • IuliaBe says:

    cred ca stiu postul si blogul la care te referi; fara legatura cu subiectul am urmarit blogul respectiv cu mult inainte ca blogerita sa devina mama si mi-a placut mult; am incetat sa il mai citesc constant cand a luat directia pe care o are acum si cand am vazut abordarea cu care nu sunt deloc de acord – esti mama, esti sclava copilului tau….. si eu cred ca e foarte usor sa iti pierzi identitatea cand vine vorba de maternitate; am discutat mult subiectul cu Jumatatea si l-am rugat sa ma traga de maneca daca alunec pe o panta pe care nu mi-o doresc, fiind sub influenta hormonilor nu ma astept sa fiu foarte rationala, insa am incredere ca nu o sa ma lase sa deraiez…..

    • Sinziana says:

      Da, vorbim despre acelasi blog. Si eu am resimtit excesul acolo si recunosc ca citesc cu spranceana ridicata de multe ori. Cred ca limitele sunt importante si sanatoase in orice aspect, inclusiv in iubirea pentru propriul copil.E si despre recunoasterea si acceptarea propriilor nevoi si a faptului ca tu esti o fiinta independenta de copiii tai, si nu, nu le datorezi CHIAR TOTUL mereu si pentru totdeauna.
      E foarte bine ca ai discutat asta cu jumatatea ta – barbatii au un mod natural de a fi echilibrati si rezonabili cand vine vorba de parinteala.

  • o femeie says:

    si eu am citit postul si blogul. Din pacate cand ne expunem dedesupturile public, se intampla si pusul la zid, si judecari din astea. Eu o vazui pe site-uri americane acum 9 ani si apoi din ce in ce mai des in jur.

    Din pacate in cazul de sus eu m-am pus in pielea copilului si m-am gandit cum ar fi ca sotul cu o zi proasta sa vina si sa imi zica toate vorbele alea. Eu as plange si zice lui ca e infantil. Si confirm ce zice la carte: pe la 6-7 ani a devenit empatica, pana acolo copilul e egocentrist pana la nivelul: “am mazgalit desenul la gradi, si acum ploua afara si mama plange, e din cauza mea” pentru ca asa le e creierul si atat poate.

    • Sinziana says:

      Da, e adevarat ca nu e OK sa ii cerem copilului de 4 ani sa ne iubeasca cum vrem noi, cand vrem noi. A avut si ea o reactie poate nepotrivita, si asta e OK. Din punctul meu de vedere, nu e important daca a gresit sau nu, ideea e ca vrem sa fim absolut perfecti pentru copiii nostri, sa avem disponibilitate afectiva non-stop. Asta creeaza niste asteptari pentru toata lumea in familie, inclusiv pentru tine ca individ care te daruiesti cu abnegatie totala: asteptarea sa fii si tu iubit cum ai nevoie, cand ai nevoie. Pentru ca tu nu mai ai nici o resursa de afectiune pentru tine, le-ai daruit altora.

  • o femeie says:

    am recitit articolul. Eu m-am blocat in partea cu spusul copilariei “vreau sa plec” . Cred ca aici o dezgropat in mine o rana a copilariei mele. Una grea… frica abandonului.

    Whatever, fiecare a empatizat si sangerat prin rana si durerea proprie iar subiectul e plin de rani romanesti, profunde, de multe generatii: “fuga de acasa cu dat foc la sat si otravit fantani in urma”, “iubeste-ma acum”, “imaginea si rochitza e importanta, nu ma taval pe jos ca patez rochita” etc de care si eu sufar ca doar sunt romanca de multe generatii.
    Eu lucid si rational am invatat sa nu cer sentimente si imbratisari de la copil, sau afectiune cand vreau, si nici macar de la sot.

    P.S. si am mai scris o bucata cu durerile si indoielile mele din ultimii 9 ani si apoi am sters. Las concluzia: pentru ca stiu ca si eu nu pot da la nivelul tuturor asteptarilor ca sunt limitata si plina de imperfectiuni si neimpliniri si rusini si ma simt o mare imperfectiune. Si sunt fericita cu mine asa.

    • IuliaBe says:

      problema (din punctul meu de vedere) la articolul cu pricina si, din pacate la toate articolele de cand a inceput sa scrie despre parenting, este ca arata ca se sacrifica pe altarul maternitatii si se anuleaza pe ea ca OM, ca femeie; eu nu pot sa accept idea asta; nu existi exclusiv prin copilul tau….si ce ma inspaimanta este numarul tinerelor mame care ii citesc blogul si comenteaza care adera la ideile prezentate acolo (si apoi se plang de depresii, dezinteresul sotului, viata anosta etc…..); cand esti mama ma gandesc ca vrei sa fii un exemplu pentru copilul tau, insa tb sa te respecti tu pe tine, pentru ca si el sa te poata respecta- da il iubesti nelimitat, dar este o viata separata de a ta, nu poti pretinde sentimente, stari, comportamente doar pentru ca ii esti parinte; avem “toane” si noi ca adulti, si copiii, pana si pisisca mea are toane si are nevoie sa fie lasata in pace; nu poti pretinde verticalitate, acolo unde tu nu oferi asta…
      si da suntem imperfecti pentru ca suntem fiinte umane si nu e nicio rusine sa recunoastem asta;
      ma rog, discutia e complexa, zic doar ca ideile de parenting importate din cartile scrise de autori americani si aplicate pe mentalitatea romaneasca nu prea au cum sa dea ceva bun din pacate –

      • Sinziana says:

        Asta am observat si eu, anularea ca om, punerea pe primul loc a copiilor in permanenta, in detrimentul propriei fiinte, a relatiei cu sotul etc. (in paranteza fie spus, asta e o mare dilema a mea de ceva vreme, poate ne lamuresc Cleo si alte doamne mai trecute prin viata care citesc aici: de ce cand apare un copil pare ca totul se strica in relatia cu partenerul? de ce dintr-o data ii vedem bubele si gaurile? de ce ajungem sa ne revarsam TOATA afectiunea pe copil? mi se pare nedrept si nesanatos din asa multe puncte de vedere…)
        Eu cred ca trebuie sa te respecti tu pe tine si pt ca familia sa te poata respecta, dar mai ales pentru ca daruirea asta neconditionata nu e sustenabila. Nu ai cum sa nu ajungi la balamuc cand tu te anulezi ca fiinta.
        Acum in gluma, mi-am cumparat si eu niste carti despre sarcina si parenting, dar nu stiu de ce nu prea le pot citi, am asa o rezistenta…

    • Sinziana says:

      Iti multumesc ca ai scris asta. Sunt foarte curioasa cand zici ‘Eu lucid si rational am invatat sa nu cer sentimente si imbratisari de la copil, sau afectiune cand vreau, si nici macar de la sot’ – cum ai reusit sa faci asta?
      Cred ca dincolo de orice e important sa ne putem recunoaste fata de noi insine si fata de altii limitele, durerile si indoielile, cum spui tu. O rana despre care nu vorbim (cu nimeni si cu noi insine) nu este o rana vindecata. Este ATAT DE ELIBERATOR cand putem vorbi despre noi insine,cand putem fi vulnerabili si ACCEPTATI ca atare!

  • IuliaBe says:

    sa stii ca abnegatia totala fata de copil in detrimentul proprei fiinte si a partenerului, tind sa cred ca sunt oarecum specifice femeilor din est; ma uit la colegele mele de diferite nationalitati (multe nordice, dar si englezoice sau bastinase) cu cata relaxare si incantare vb despre pasiunile si hobbiurile lor, despre timpul petrecut fara copii si da, despre weekendurile lungi pe care si le ofera lor (fara copiii, cu prietenele sau doar cu partenerul) si spun cu voce tare, fara sa simta rusine sau mai stiu eu ce sentiment de auto-blamare, ca au nevoie sa stea fara copiii, ca e eliberator, ca se bucura cand copiii nu sunt acasa, ca e obositor crescutul unui copil si da ca simt nevoia sa faca lucruri si doar pentru ele si daca nu le-ar face ar exploda; la inceput am vazut asta ca pe o dovada de egoism, insa, sincera sa fiu dupa ore de conversatii cu ele, imi dau seama ca e doar dovada de respect si iubire fata de ele insale
    si mai cred ca orientarea asta exclusiva catre copil apare si in cuplurile unde femeia simte ca nu e iubita de partener – am exemplu intre prieteni, copil facut in primele luni de relatie, in care femeia odata ce a nascut a inceput sa isi neglijeze sotul si pe ea insasi, a renuntat la activitatea profesionala si au ajuns intr-un final dupa vreo 7 ani de relatie taraita si sugrumata (mentinuta datorita copilului) sa divorteze…….

  • IuliaBe says:

    a si …nu am citit nimic despre parenting; si nici nu vreau sa citesc; eu vreau sa imi las intuitia si bunul simt sa ma ghideze; ce am citit e mai mult despre aspectele practice ale cresterii unui copil 🙂 ce face de la x varsta la y varsta, cum rationeaza/reactioneaza etc, de ce, explicatiile logice ce tin de dezvoltarea unui copil si in functie de astea o sa imi ghidez actiunile; nu cred in retete de succes publicate in carti americane; fiecare copil e unic, fiecare parinte si familie e diferita, asa ca prefer sa inteleg DE CE si CAND se intampla anumite comportamente ca si stiu cum sa reactionez potrivit conceptiilor si valorilor mele, si nu dupa cum cred si recomanda altii

  • o femeie says:

    eu avui o perioada cand am fost complet pt copil. Sotul in delegatii cu zilele asa ca ramaneam sefa pe plantatie.
    Am avut momente crunte de oboseala si atunci am invatat sa las totul balta si sa merg asa cum e: odihna e mai importanta. Asta am descoperit-o intuitiv, am vazut-o pe noi. Ca si IuliaBe nu am citit carti sofisticate ( avui vreo 2 primite de la socri si cumnata si erau sectiuni de acolo nu le-am digerat) asa ca am luat lucrurile cum vin, natural, cu nopti ratate, cu o vorba de genul: maine va fi o zi mai buna etc.

    Eu nu m-am regasit in mamiceala: nu sunt facuta sa fiu mama casnica sa ma ocup de papa caca curat, mult mai fericita si implinita am fost cand sefa m-a chemat mai repede la munca: am gasit cresa in cateva zile, si gasit armonia sa plasam copilul pe rand si luam pe rand, ne luam concediu pe rand sa fim cu copilul etc. Niciun regret, niciun dor, nicio invinovatire ( ok, imi era dor dar nu din asta sfasaietor sa astept de la copil sa imi zica/faca, ne bucuram si ne distram serile cele cateva ore impreuna etc).
    Am hobby-uri si pasiuni care le-am anulat dupa nastere pt ca nici nu stiam cum sa abordez si sa le ordonez si poate de aici a fost acea parere proasta despre mine in timpul statului acasa, si mi-am dat seama ce mi-as dori sa fac toata viata: voluntariat. Dar asta nu am descoperit ca parinte ci in mediul de la munca, inspirata de colegi.

  • o femeie says:

    Pe mine ca fosta copil m-a ajutat enorm articolele Otiliei mantelers. Pt ca am identificat si reparat o parte din issue-uri din copilaria moldoveneasca: teama abandonului, acceptarea traumei de a fi abandonata in spital 2 saptamani si nu veni nimeni la mine ca la colegele de salon, imaginile cu certurile pre divort ale parintilor, frica sa nu ma lase mama pe undeva (o fi fost legata de faptul ca stateam cu lunile la mamaia?), frica de foamete ( mamaia a trecut si avea tipicarii specifice si daca ai citit pe blog la mine ai vazut ca am si eu 😀 😀 ) , rusinea si reactiile agresive care le am la rusine, frici, timiditatile etc etc

    Ca sa iti dai seama ce rau m-au afectat m-am trezit intr-o relatie cu un X devenit repede fost care imi cerea sa zic ca il iubesc la comanda, daca nu reactionam cum voia si cand voia ajungea sa creada ca sigur nu il mai iubesc suficient de mult etc. Si mai grav este ca si eu aveam comportamente asemanatoare si ma oglindeam fix in reactiile lui. Am invatat pe propria piele ca o relatie prespune 2 si ca eu provocam acele situatii. Am descoperit ca gelozia si neacceptarea ma injosesc. Am zis stop intr-un mod moldovenesc: am fugit 😀 😀 ( nu am dat foc la sat si nici otravit fantanile) dar am rupt puntile de legatura. Mi-a fost rusine de ce am devenit si de fapt de ce a dezgropat acea relatie. Am trecut peste singura, am descoperit ca pot fi fericita singura, si subit am inceput sa ma accept cum sunt si mi s-au rezolvat 3 probleme de sanatate minore, din care una acneea.
    Asta a fost inceputul si am descoperit singura si alte probleme.

    Si da, iti confirm: ranile trebuie planse, jelite. Vindecat e cand vorbii relaxat de ele, cand ni le acceptai asa cum au fost, cand nu ma mai doare la bataia vantului, abia atunci rana e vindecata, acceptata. Eu le aseman cu foite de ceapa, dedesupt e alta, dar daca e asa dureroasa acoperim cu inca una.

    Dar citind nu ajuta la vindecare. Vindecarea era deja facuta, eu am gasit o forma. Singuri ne vindecam. Singuri ne regasim. Singuri ne iubim si acceptam asa cum suntem. Imi accept defectele si trec peste – daca nu raman in conflictul interior blocata, si asta imbolnaveste. Am multe chestii citite pe anumite temeri ale mele ( nu pot vorbi in public; sau am cosmaruri cum pierd copilul pe strada si ma trezesc transpirata etc) si citind nu rezolva: stiu teorie dar sufletul nu e deschis la vindecare.

    • IuliaBe says:

      si eu sunt de parere ca ranile trebuie planse si jelite; e nevoie de timpul ala cu tine cand iti dai voie sa iti plangi de mila si sa te vindeci in proprul ritm….

    • Sinziana says:

      Wow, ce povestesti tu aici sunt chestii demne de o carte! E atat de interesant cum in relatia cu copilul, aproape mai mult decat in orice alta relatie, scoatem pe tapet traume vechi, pattern-uri adanci de comportament. Copilul pare ‘ocazia’perfecta sa devenim constienti de ceea ce ascundem sub pres si sa incepem sa lucram la ele. Altfel, istoria se repeta si nu in cel mai placut mod…
      Si da, Otilia e minunata! 🙂

    • o femeie says:

      pai in noptile nedormite si singura pe acasa sau la plimbarile prin cartier fuse timp de meditatii si filozofare si dezgropat foite de ceapa 🙂 . Asa am descoperit ca primele cumparaturi de haine pt bebelusul Mara de fapt erau din excesul de a cumpara haine pt copilul EU. Apoi dupa un timp am zis stop si la efuziunea de cumparat jucarii: ma jucam eu mai mult cu ele :))) ca mie imi placeau :))) si fiica mea cand a inceput sa mearga de-a busilea prefera oalele cu capac si lingura de lemn :D:D . Si tot asa despre carti 😀 .A fost mare curaj pt mine sa recunosc astea. Si cate probabil mai sunt la mine. Acum rad de ele, atunci m-am ofticat ca nu separam cine e copilul si cine e adultul din relatie si aveam momente cand ma identificam blocata la nivel de copil. Ba la un moment dat a fost si o forma de gelozie ca bebe primeste atata atentie si a 2a zi m-a busit plansul cand am constientizat asta ( habar nu am cum sunteti voi dar eu de la primul test de sarcina am devenit f. plangacioasa, si eram inainte dura de ma uitam la filme de groaza si horror si nu aveam nimic – no, s-o terminat, orice eveniment si schimbare se lasa cu oleaca de lacrimi).

      Mai bine si frumos le explica OTilia mantelers, care scrie artiole despre copii: copilul mama ce isi retraieste copilaria in ritmul copilului mic.

  • o femeie says:

    inca o remarca, despre divorturi. Am in jur cateva. Si cateva depresii postnatale. Maternitatea a scos la iveala problemele deja existente: lipsa de respect, de sustinere, de intelegere, de incredere in cuplu. Adaugam o tona de oboseala, un kil de hormoni, neincrederea in fortele proprii si … a s-a ajuns la victimizari, tipete si injurii, vanatai, amante, divort, alcool. Casnicia tre sa fie stanca atunci cand vine copilul! altfel valul asta o darama.

    • Sinziana says:

      Sa stii, Cleo, ca sunt extrem de atenta la aceste aspecte. Ma uit in jur la cuplurile pe care le stiu si unde au aparut copii. Sunt inca impreuna, fara amante si scandaluri, dar parca… a disparut dragostea dintre cei doi. Si asta mi se pare cel mai trist… pana la urma, acel copil (copii) nu ar fi existat fara partener… Cred ca merita luptat pentru o relatie frumoasa cu partenerul si dupa (sau mai ales dupa) aparitia unui copil.

    • o femeie says:

      eu ma intreb mereu daca a disparut dragostea de la copil sau dinainte? daca era dezbinare si inainte dar era mai mult timp pt cocolosire sau iertari? dar daca in cei cativa ani ar fi fost aceeasi evolutie?

  • Elena says:

    Ce inteteresante discuţii am gasit aici! Le-am citit cu mare interes. Nu puteam sa plec de pe aici, fara sa scriu asta. Cred ca e prima data cind comentez la tine, Sanziana.
    Părerea mea ca interpretam reactiile celorlalti prin prisma propriilor amintiri, asa ca fiecare a comentat acolo in functie de asta.

    • o femeie says:

      cam asa. Prin perspectiva copilului din noi 🙂

    • Sinziana says:

      Elena, bine-ai venit pe blogul meu si iti multumesc ca ai lasat un comentariu. Da, exact asta am observat si eu in comentariile acelea. Cred ca extremismul de orice parte nu are cum sa fie solutia castigatoare. Ca in orice alta chestie in viata, nuantele sunt importante. Si repet, umorul si (auto-)ironia ne pot salva de multe ori…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Despre greseli at .

meta

%d bloggers like this: