Vine toamna?

August 27, 2014 § Leave a comment

Observ marunt, observ cu coada ochiului, dar tot mai bine decat nimic. Zilele astea trec prin mine, pe langa mine, ai spune ca am de stapanit si manat o cireada de vaci care o iau care incontro, ca nebunele. Chiar, cam asta sunt proiectele mele zilele astea: niste vaci naravase pe care eu trebuie sa le imblanzesc si sa le fac sa dea cel mai bun lapte.

Frunzele au devenit crocante si au inceput sa cada de pe crengi. Vine toamna. Si asta inseamna ca trebuie sa ma apuc din timp sa studies problema SAD (Seasonal Affective Disorder), anticipand serile si dupa-amiezele de week-end in care voi lancezi deprimata pe canapea, plina de anxietatea intunericului de afara si fara pornire.

Daca as fi o floare… as fi o papadie al carei puf zboara in toate partile.
De sambata trecuta sunt proaspata posesoare a unui automobil, numit dragalas si ‘Fetita’. Maine plecam in Norvegia; noroc ca bagajele sunt deja facute, nu mai trebuie decat sa ma arunc pe mine insami in avion.

Advertisements

gata, stiu ce vreau

August 20, 2014 § Leave a comment

de ziua mea, sau in orice alta zi.

mic-dejun in regim room service. sa mi se aduca pe o tava de toate: apa, cafea multa si buna, suc proaspat stors, paine prajita, ou, un pic de branza. si mai ales sa fiu lasata sa il mananc in pat daca asta vreau sau cu picioarele rasturnate pe masa.
sa nu ma grabesc nicaieri, sa nu trebuiasca sa strang dupa mine. cearsafurile sa fie albe, pernele multe si primitoare. sa am alaturi de mine pe cine trebuie. si daca deschid micuta usa ce da spre terasa, sa dau nas in nas cu muntii.

deci stiu, vreau mic dejun la pat. pentru mine asta e luxul suprem.

Marea, marea

August 5, 2014 § Leave a comment

marea
Zile cu prea multe de facut, din care reusesc sa fac prea putin. Ceasul meu intern spune ca asta e vreme de lenevit, de visat cu ochii intredeschisi, de sorbit carti si pahare de sangria, de piele mangaiata de rochite de in.
Dar uit ca eu am iesit de mult din paradigma scolii, ca nu mai sunt fetita care cauta instinctiv cartea de cum deschidea ochii dimineata. S-au dus zilele de vara lenese cand tot ce auzeam de afara erau gugustiucii dupa-amiaza si motorul ambalat al cate unei masini.

Si totusi… vad cu ochii mintii terasa pensiunii Perla de la Sulina… E dimineata, soarele e deja de cateva sulite pe cer si noi ne infruptam dintr-o salata de icre pe paine prajita. Anticipez cu toate simturile marea mea draga din coltul asta de lume. Nici o mare nu mi se pare atat de frumoasa ca Marea Neagra si putine amintiri imi sunt asa dragi precum vacantele noastre la mare, mereu atat de scurte.
As vrea sa am timp infinit pentru a sorbi minunata Sulina. Strada 1 si Strada 2, poate la fel de darapanate cum le-am lasat acum cativa ani. Chioscul unde se vand lipii unsuroase, dar atat de bune si iaurt de baut, cel mai racoritor.
Am auzit ca nu mai sunt microbuze care sa te duca pe plaja, ci taxiuri. Imi imaginez niste masinete incinse de soare si pline de nisip. Si totusi, e atata pitoresc in toate astea.
Si apoi marea, pe care o zaresc, o miros dinaintea lastarisului. Nisipul atat de fierbinte, pe care il urasc si pe care ma straduiesc sa nu il ating, desi ma afund incet incet in el.
Marea mea neincetata, pe care nu am tradat-o niciodata.

Si barul acela unde poti sa mananci diverse, sa bei bere Ursus si Timisoreana si sa joci table. Ma si vad, cu pielea incinsa si capul usor ametit, sorbind o bere si incercand sa nu imi frec prea tare talpile pline de nisip de podea… 😀
Alaturi e taraba aceea unde se face peste la plita, cu mujdei si mamaliga. Simplu, atat de simplu si atat de bun!
De cativa ani am alaturi de mine acelasi chip drag. Astea sunt momentele nemuritoare, atat de simple si rotunde, precum bulele dintr-o bere foarte tare si foarte acidulata.

noi doi

Midnight musings

August 3, 2014 § Leave a comment

So I think I’ve finally understood my hunger or lack thereof for novels. There are times in my life when I am consumed with certain questions and themes. Although on the outside I am fully functional I feel like I’ve been thrown into a well of questions and escape feels far away. There is no space for or inclination towards other universes, in this case the universes in books.

Time and again this question comes back to haunt me: what is it that really matters? What is real and what is fiction? What am I supposed to do? And if I create my own destiny – doesn’t that make it futile, because I could have chosen multiple other paths?
The truth is I feel a bit lost and I am finding it a bit difficult to make the next step, wherever that may lead me to. It’s funny, I am most definitely not the sort of person who thinks about next steps – instead, I just walk. I have become this very judgmental person who has an opinion about fairly everything, who stands by certain values and breaks up the world into bite-sized pieces.
Well, I think the universe is mocking me as a response because right now I feel damn shattered.

I ask myself again and again: what do I want? What am I really looking for?
I think I know: it’s the kindness and loving of God. I want redemption. I want to go back to where I came from. I know it’s all so relative; and it amazes me how everything counts so much yet nothing counts at all.
What is there to do, except for smiling as the sun is setting and you are closing the chapter of yet another day that will never come back again and weaving youself goodbye.

1 August

August 1, 2014 § Leave a comment

Astazi este ziua nationala a Elvetiei, dar eu m-am hotarat sa lucrez. Ba chiar mi-am luat catrafusele si m-am aventurat catre birou. Strazile orasului sunt goale, miroase a liniste si a gol. ADOR asta. Nu ca Geneva ar fi un oras prea aglomerat sau asurzitor… dar un oras gol pe marginea unui lac intr-o zi de vara cu lumina de miere… ei, asta e o imagine demna de privit.
Azi-dimineata cand am luat tramvaiul muntii pareau calmi, copacii nu mai erau indoiti sub greutatea ploii si ma gandeam: ce dimineata perfecta pentru alergat. Nu mai bine stateam eu acasa, imi beam cafeaua citind diverse si imi mancam merele rase, dupa care ma duceam spre padure in pas alergator?
Ei bine, am ales sa merg la serviciu si bine am facut: azi am POFTA sa lucrez, sa elimin tot balastul, sa tai totul de pe lista de to-do.

Trec prin faze. Perioade in care sunt avida de citit beletristica alterneaza cu alte perioade in care nu ma pot atinge de nimic ce aduce a literatura, nimic nu imi face pofta. Perioade in care as manca 2 oua moi in fiecare zi – bineinteles ca nu fac asta; apoi aceleasi oua imi fac o greata de nedescris si trec luni de zile pana cand le pot inghiti din nou. Faze in care sunt a working machine , rezolv totul cu eficienta si entuziasm; si perioade in care creierasul meu are nevoie de ceva mai mult ulei ca sa ruleze.

De fiecare data cand apas ‘publish’ pe butonul de jos, am mari indoieli. Pana la urma ceea ce scriu nu mai conteaza nici pentru mine, altfel mi-as fi recitit zecile, sutele de insemnari facute de-a lungul anilor in jurnale, carnete si aiurea pe internet. Dar nu, eu nu pot privi trecutul direct in fata, de cele mai multe ori il gasesc lipsit de stralucire. Si atunci de ce scriu? Pai, pentru ca o carte numita ‘Writing down the bones’ mi-a ordonat sa fac asta, argumentul fiind ca atunci cand vrei cel mai putin sa scrii, acela e momentul in care devine imperativ sa scrii.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for August, 2014 at .