Simt enorm, vaz monstruos. Sau despre hipersensibilitate (1)

September 12, 2013 § Leave a comment

filmul rula pe ecranul mic al laptopului. aliniati in pat, noi 3 urmaream infrigurati desfasurarea actiunii, cu pumnii stransi sub plapuma. dintr-o data, sora mea a sugerat sa oprim volumul. Elvin si cu mine am ras, desi eu… voiam cu disperare acelasi lucru. am oprit volumul si noi doua ne-am acoperit ochii, in timp ce pe ecran un barbat il lovea bestial pe altul, intr-o scena morbida. la final, toti trei eram mortificati, desi Elvin a incercat sa pastreze o atmosfera calma, special ca sa nu ne ingrozeasca si mai tare pe noi doua.
Scena asta descrie o seara de aprilie la Londra, in care noi trei am urmarit un film cel putin oribil – The Talented Mr. Ripley

***

Dupa cativa ani in care mi-am fost aspru si fidel observator sau inconstient spectator, am reusit sa creez o harta a propriei fiinte. O redau aici, cat pot de obiectiv si, pe cat se poate, fara a face judecati de valoare.
Si pentru ca mai sunt si altii ca mine, fac acest inventar personal, public. Pentru ca ajuta sa stii ca nu esti chiar atat de ‘special’ sau un caz disperat. Ajuta sa ti se spuna ca nu este sfarsitul lumii – chiar cand tu crezi ca te va lovi un meteorit in urmatoarea secunda.
Uitandu-ma inapoi la anumite episoade din viata mea, imi vine sa rad. Pana la urma, cred ca asta e o atitudine sanatoasa. Oamenilor hipersensibili le lipseste de multe ori auto-ironia si simtul umorului care face anumite situatii de viata suportabile.

Dar, asa cum vom vedea in episoadele urmatoare, exista ceva bun in orice stare de fapt, iar a fi hipersensibil poate fi un dar. In plus, partile negative sau episoadele neplacute pot fi atenuate, in timp.

***

Am fost dintotdeauna acel om care nu putea urmari o scena violenta dintr-un film, cu sonorul pe ‘on’. Dadeam volumul la minim, si imi acopeream si ochii. Apoi, am fost dintotdeauna acel om care nu a putut ramane impasibil la vederea altcuiva care sufera: cand vad ca cineva plange, instinctul meu este sa il iau in brate si sa il consolez, indiferent de circumstante. Iar daca acel om este cineva apropiat mie, de-abia imi pot stapani si eu lacrimile si simt cum sunt inundata de niste emotii negative extrem de puternice.
Sunt genul de om pe care sunetul aspiratorului, al masinii de spalat sau al foehnului in functiune il deranjeaza pana la paroxism. Mama imi spune ca de mica am avut manifestarile astea si se pare ca acum, la maturitate inca nu le pot gestiona adecvat.

Daca ar trebui sa ma descriu pe mine, as spune cam asa:
Simt toata durerea si bucuria lumii, magnificate de zeci de ori, ca si cum ar fi ale mele.
Cand intru intr-o camera, percep imediat atmosfera si pot sa citesc foarte bine pe chipurile oamenilor si dincolo de ele. Uneori stiu ce va spune cineva inainte ca el sa deschida gura. Am momente cand sunt fericita pana la Dumnezeu si momente cand cad intr-un abis fara fund. Ceea ce pentru altcineva este marunt si neimportant, sau trecator, pentru mine capata proportii fantastice. Filmul lumii se deruleaza in mintea mea fie la viteze ametitoare, fie este intr-o neclintita nemiscare. Percep totul sau – cand simturile mele sunt supra-saturate – nu mai percep absolut nimic.
Ma trezesc cu energie si entuziasm pulsand in vene sau ma trezesc intr-o stare catatonica, din care nu ma pot smulge decat vreo 2 cesti de cafea tare.
Resimt organic absenta figurilor iubite din viata mea – cand eram mica, nu puteam dormi fara mama si pipaiam perna in cautarea ei. Cat am fost singura in Anglia, sufeream fizic in absenta atingerilor, a mangaierilor. In acele luni, nu am imbratisat si nu am fost imbratisata decat prea rar, eu, care sunt prin excelenta extrem de senzoriala si afectuoasa.
Chiar si azi, cand calatoresc atat de mult, urasc faptul ca trebuie sa dorm singura. Singuratatea ma doare si astept cu nerabdare momentul reintalnirii cu cei pe care ii iubesc.
Spatiile deschise si foarte zgomotoase ma epuizeaza nervos, pentru ca stimulii fizici ma solicita foarte mult.
Candva aveam o viata interioara nefiresc de bogata. Extern, asta s-a tradus prin ‘am manifestari artistice’. Astazi, am reusit sa imi strunesc cumva pornirile si atitudinile ‘artistice’ si pot parea, in consecinta, cinica.
Evenimentele stresante au pentru mine un corespondent organic – cand sunt anxioasa, stomacul meu se strange dureros. Simetric – atunci cand sunt fericita, ma simt inundata de un val de lumina si caldura in tot corpul.
In copilarie am avut o perioada dominata de fixism (nu ma puteam culca daca nu aveam uniforma pentru a doua zi perfect asezata pe scaun si papucii perfect aliniati intr-o anumita pozitie langa pat) sau perfectionism (nu ma puteam culca daca nu stiam perfect lectiile pentru a doua zi; ma auto-evaluam si daca faceam o cat de mica greseala, o luam de la capat cu invatatul si repetatul pana cand puteam ‘recita’ perfect).
Tot in copilarie am avut niste manifestari foarte ciudate – pendula din hol care batea la ore fixe declansa in mine un plans imposibil de controlat sau consolat. Daca ma intrebai de ce plang, spuneam ca imi e frica sa adorm pentru ca nu ma mai voi trezi a doua zi (asta e o tema care merita o explorare mai adanca).
Sunt foarte atasata de anumiti oameni din viata mea, iar gandul ca i-as putea pierde (in orice fel) imi da dureri de inima fizice (‘ma doare sufletul’ nu este doar o metafora).
Polarizez emotii, situatii, persoane si imi este greu sa gasesc linia mediana cu care sa fiu confortabila.

In traducere libera, ce s-ar putea spune despre mine este:
e un om hipersensibil, care ‘ia totul in serios’. Ii este greu, daca nu imposibil sa iasa dintr-o anumita stare pana cand nu o traieste ‘pana la capat’. Foarte instinctiva, se lasa sa cada prada emotiilor. Sufera pentru oricine si orice, nefiind capabila sa vada lucrurile la adevarata lor dimensiune sau sa decida rational ce poate influenta si schimba si ce este in afara razei ei de actiune. Cand cineva face ceva rau, o ‘ia personal’ cand in realitate, majoritatea lucrurilor nu ii sunt adresate. Simetric, atunci cand se intampla ceva bun, tinde sa creada ca acel eveniment sau stare i se adreseaza sau o priveste direct. Se identifica cu realitatea ca intreg si are probleme in a se disocia ca entitate individuala.Este vulcanica, energica, pasionala sau epuizata si incapabila de outputuri firesti. Discursul ei este plin de epitete, exclamatii, judecati de valoare. Fizic, este o prezenta greu de ignorat, atragand atentia prin limbajul corpului care da la iveala emotiile care o inunda. Topografia ei mentala si sufleteasca este ocean – munte: foarte adanc si foarte inalt. Oscileaza intre ‘nu mai pot, nu mai suport!’ si ‘sunt capabila sa port lumea pe umerii mei, daca vreau! si vreau!’. Crede fie ca este extrem de capabila, fie cel mai incompetent om si nedemn de atentie om. Isi supraestimeaza forta de influenta sau dimpotriva, se considera o particula de praf. Oscileaza intre anxietate nejustificata si ‘curaj nebun’.

-va urma-

P.S. Si daca in episodul acesta mi-am facut ‘fisa clinica’, in urmatorul episod discutam de ce e misto sa fii hipersensibil sau sa fii in preajma unui asemenea om. 🙂 Totul, cum grano salis…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

What’s this?

You are currently reading Simt enorm, vaz monstruos. Sau despre hipersensibilitate (1) at .

meta

%d bloggers like this: